Frig

E atât de frig. Atât de frig, că nu mai poți scrie. Mâna dreaptă refuză să mai execute ordinele creierului — acel mușchi atrofiat care abia mai primește oxigen, în timp ce se străduiește zadarnic să dea un impuls plămânilor. E atât de frig, că pielea de pe degete devine albă, albă, iar tu auzi falangele scârțâind la orice mișcare; cicatricea aproape invizibilă se colorează în roșu — un hău minuscul care se strecoară printre venele reci. Ai vrea să-ți înfigi unghiile în carne, doar ca să vezi dacă mai poți simți și altceva în afară de frig; îți rotești pupilele decolorate, mai înfricoșătoare decât ale unui orb; privești orice poți prinde în câmpul vizual: peretele opus, decorat fără gust; pianul vechi și probabil neacordat; raftul cu cărți reorganizate acum 50 de ani și, în sfârșit, hârtia pătată cu cerneală pe care ai uitat să o schimbi, asupra căreia tronează un gândac hidos.

aci

E atât de frig, dar nimeni nu închide ușa. Încerci să te rotești spre ea, să strigi din nou, cineva să închidă nenorocita aia de ușă, dar tot ce poți să faci e să-ți creezi iluzii, iluzia că mai trăiești, că respiri, că clipești. Pleoapele au devenit de mult transparente, epiderma e deja sticlă elastică, fără pigmenți, fără personalitate, pupilele se dilată de fiecare dată când îți amintești de ziua aceea, și de altele, dar mai ales de aceea, pentru că atunci ai știut că dacă nu închizi ochii, pupilele îți vor acapara cristalinul, vor ieși din globul ocular, se vor purta ca și cum ar avea minți proprii. Iar apoi ți-ai dat seama că nu are rost să închizi ochii, imaginea e proiectată în continuare de creierul tău, creierul plin de formule și de imagini și de o ură incontrolabilă față de tot ce înseamnă paranoia, creierul aparent inutil când vine vorba de lupta cu flash-urile din trecut.

aci1

E atât de frig, iar nenorocitul de sânge stagnează, de câteva zile e numai cheaguri; gura uscată; pielea unui stejar bătrân; părul alb; privirea obișnuită cu golul absolut, cu neantul inefabil în care ți-ai scăldat speranțele. Gândacul e mort – sau poate o fi viu? Ce așteaptă, oare? Gregor, tu ești? Acum suntem amândoi blocați într-o odaie nenorocită. Gregor, dar tu ai aripi. Zboară, gânganie! Și domnul Samsa nu răspunde, poate pentru că îi e la fel de teamă ca atunci când familia lui îl rănea din cauza înfățișării hidoase pe care o căpătase peste noapte; sau poate pentru că s-a obișnuit cu frica, poate nici nu o mai simte, sau o tolerează, poate pur și simplu s-a resemnat, iar el, ființă considerată inferioară, te privește din mijlocul foii de hârtie, izolat în gândurile sale; te disecă fără ca tu să-ți dai seama; simte milă și dispreț în același timp, acest Gregor Samsa, hăituit până la disperare, singur și flămând atâta timp. Cu ce vă hrăniți, domnule Gregor? Nu zburați niciodată de pe foaia de hârtie. Mai trăiți, domnule Gregor? Cei ce au pierdut totul nu mai vor viața – chinul existenței e prea mult, iar domnul Samsa o știe nu pentru că l-ar fi citit pe Cioran, ci pentru că e silit, condamnat, exilat în și la viață. Când nu poți alege non-existența, amintirile rămân. Ce creier aveți, domnule Samsa! Un creier de gândac păstrează amintirile? Mă tem că al meu începe să uite, iată, prietenul nostru, noul nostru prieten, Alhzeimer. E neamț, rudă cu Freud, din câte am înțeles… Îl vezi? Domnule Samsa, nu ați orbit? Gânganie…

Acosmistul crede numai în a cincea dimensiune. Acosmist. Nimic nici măcar n-ar fi putut exista.

Advertisements

is it a puzzle

În copilărie iubeam puzzle-urile.

Le-am rezolvat pe toate cele găsite. Le-am acceptat pe toate cele primite.

Apoi, am început să le creez.

Coloram cartonul, apoi îl tăiam cu o foarfecă ruginită.

Asamblam piesele rezultate. Iar și iar.

Dar să rezolvi enigme artificiale nu e deloc distractiv.

Am căutat ceva asemănător în romane polițiste și descrieri amănunțite.

Încercam să-mi imaginez stupul de albine, să recreez fiecare părticică din el cu propria minte.

Galben — iar eu îmi imaginam galbenul.

Hexagon — iar eu am căutat un hexagon, pentru a mi-l putea imagina după aceea.

Ace și aripi — iar eu am șterpelit trusa de cusut a bunicii și am adus în curte pasărea moartă care înfrumuseța ulița noastră.

Apoi, stupul a fost complet. Jocul a luat sfârșit. Puzzle-ul s-a terminat.

Apoi am mers la școală. Erau atât de multe puzzle-uri, încât am leșinat. Nu mai țin minte dacă doar am crezut că leșin sau chiar s-a-ntâmplat.

Trebuia să descompun numere și să fac desene cu figuri geometrice fără să iau creta de pe tablă. Dintr-o singură mișcare continuă, cercuri și pătrate, unele peste altele.

Apoi totul a devenit plictisitor, și era prea mult zgomot. Am lăsat puzzle-urile de la școală și am încercat să găsesc un sens pentru cel mai mare puzzle din lume — viața.

Dar nu era atât de ușor. Viața părea să n-aibă piese, ori forme, ori indicii, nu părea să se ghideze în mod logic după semne ca plus, minus, înmulțire, împărțire…

Am încercat să găsesc sensul altundeva, pentru că în mine nu mai puteam căuta. Am încercat să scriu o ecuație în care să-L integrez pe Dumnezeu. N-a fost ușor, pentru că nu mai rezolvasem ecuații cu infinit, iar cineva îmi spusese că Dumnezeu e infinitul.

Caietul e undeva în pod, sub cărțile de filosofie roase de șoareci.

Am continuat să caut și să întreb. Nimeni nu avea răspunsul.

Apoi, cineva a spus că viața nu e un puzzle. Și totul s-a destrămat.

am scris chestia asta în februarie.

de asemenea, nu vă imaginați că esoter în varianta 5-6 ani era pasionată de păsări moarte pe care le aducea în casă și le diseca folosind acele de cusut. e o metaforă, de dragul textului. mă rog, nu am văzut prea multe păsări moarte, iar în cazul celor văzute, nu am simțit nevoia să le ating. HAH plictisitor

chestia asta are rimă, cel puțin câteva versuri chestii nu știu ce sunt. nu era intenționată, dar febra are efecte nebănuite.

enjoy your puzzle

nu judecați titlul l-am ales cu un motiv, domnilor

Există o singură plăcere, aceea de a fi viu

Am găsit într-un eseu citatul următor:

Există o singură plăcere, aceea de a fi viu. Tot restul e mizerie.

Îi aparține lui Cesare Pavese, important scriitor italian al secolului trecut. Ieri am pus mâna pe jurnalul său, în care, cel mai probabil, scrisese cuvintele de mai sus. Da, un om singuratic și melancolic care spune, totuși, că singura plăcere valabilă e aceea de a fi viu. Domnilor, veți spune că oamenii își mai schimbă ideile, că nu e ceva dramatic, ceva important și demn de luat în seamă. Dar Cesare Pavese s-a sinucis.

Nu știu dacă-i voi citi jurnalul; aș fi vrut să-i cunosc frământările, dar, din păcate, am impresia că sunt servite destul de multe mediocrități în cartea asta. Da, fraza de mai sus e singura care merită…

la mulți ani,

Azi toată lumea e la mulți ani. Azi toată lumea cumpără flori și rânjește și atinge și vorbește prea mult. Se vociferează mai ceva ca la turnul Babel. Azi e despre ipocrizie, falsitate, minciună. O zi insipidă. Singurul lucru care mă oprește să-mi strig dezgustul e faptul că, odată, prețuiam și eu ziua asta. Sau, mă rog, prețuiam persoane.

Abia după câteva ore realizez că ea nu mai e aici. Ce memorie adormită, ce suflet mizerabil!

Moartea ta a început să capete normalitate. În mintea mea, amintirile ruginesc. Începi să devii trup mort și suflet dispărut.

Cui să-i spun la mulți ani? Dumnezeule, în fața cărei statui umane să mă închin?

Peste tot e plin de fiare umane care rânjesc și ating și vorbesc. Am s-o iau la goană. Am să îmbrățișez lutul care ți-a devenit pătură și acoperiș și cer. Am să sap prin el, am să-mi las trupul înghițit printre firele de iarbă, am să mă scufund în glod până ajung la oase.

Dar ce, ești tu acolo? Ești în oasele alea și-n pământul acela, în mormânt? Nu, nu te pot găsi acolo. Tu nu ești în groapa aceea. Să aduc și eu flori? Crizanteme, ca toamna trecută? Sau mai bine o coroană din flori artificiale, mov, ca și cea din vară, pe care stătea promisiunea mea? Nu te voi uita niciodată. Nu, mai bine nu. Pentru că eu încep să te uit, pentru că în mintea mea devii putregai și oase. Te înmormântez încă o dată, îngrop amintirile, chipul tău e ceață și boare de vânt și gura-ți dispare iar ochii sunt două lumini ce se sting.

Dar nu, nu vreau să uit, nu trebuie să uit, nu aș putea să uit, nu o să uit. Nu, tu n-ai nevoie de pătură, n-ai nevoie de acoperiș. Tu ești vie. Cerul tău e mai mult decât particule și iluzii și cosmos gol. Tu încă ești. Nu, nu ești oasele din glod.

La mulți ani.

 

Liniște

3dfcfc27796fca837af8e84173aa3dc7

Vă rog, nu-mi spuneți să scriu, n-am s-o fac. Azi mă declar un creier gol, lipsit până și de prostia cea de toate zilele. N-am nicio idee, nu pot dezvolta niciun gând. Privesc în gol, încercând să suport liniștea. Da, ați ghicit, domnilor: liniștea din capul meu.

Mă confrunt cu neștiința totală și secarea imaginației. Îmi supraveghez orice mișcare și orice cuvânt scris și gândit; poate de asta scriu atât de încet și atât de puțin. La fiecare aberație pusă pe hârtie (virtuală fiind ea ori nu), îmi voi tăia un deget. De fiecare dată când voi aminti de subiecte importante și esențiale în contexte nepotrivite, lama cuțitului va atinge încheietura mea ruginită.

Dar calmați-vă, domnilor, vă implor. Era doar o metaforă. Presupun că nu e nevoie de soluții drastice pentru a vindeca nesocotința; și totuși, biciul lui Eliade rămâne în ecuație. Dar, tocmai pentru că nu duc o viață de ascet, abstinența cuvântului e tot ce-mi rămâne, singura practică posibilă în cazul meu. Aleg tăcerea în detrimentul unor fragmente lipsite de esență. Mai bine păstrez ideile absurde într-un colț al minții.

Ianuarie – (un fel de) rezumat

Olio su tela 100x100cm _ 2013

Am început luna ianuarie cu Minunata lume nouă a lui Aldous Huxley, roman care mi-a plăcut foarte mult. Încep să cred, la o lună distanță, că pasiunea bolnavă pentru Sălbatic a fost absurdă. Nu reprezintă omul cult, ci omul primitiv, care aspiră la cultură, dar nu o poate avea. Mă rog, reprezintă și altele, dar nu intrăm în prea multe detalii. În continuare îi admir inocența și strădaniile (și faptul că îl citea pe Shakespeare; sunt atât de nedreaptă). Partea de la sfârșit, cu biciul, a fost grozav de amuzantă și groaznic de tristă în același timp.

Chiar mai mult mi-a plăcut Reîntoarcere la minunata lume nouă, un eseu pe marginea romanului, care exprimă viziunea pesimistă pe care o are autorul asupra lumii noastre. Deși publicată în 1958, își păstrează încă actualitatea (în afară de datele estimate și previziunile făcute de Huxley, care s-au adeverit la doar câțiva ani după publicare).

Aventurile lui Gordon Pym de E.A. Poe nu a fost o lectură senzațională, dar partea macabră a cărții m-a încântat cum nu se poate mai mult: cadavre mâncate de pescăruși, chinuri groaznice, halucinații, asfixiere, canibalism (yes, weird stuff).

Pisicile din Ulthar, Celephais și Polaris de H.P. Lovecraft nu m-au impresionat în mod deosebit, dar mi-au plăcut ideile de la care au pornit poveștile. Pisici care devorează niște bătrâni morocănoși într-o singură noapte; confuzia dintre realitate și închipuire; refugiul unei realități create din vis, imaginație și opiu. Celephais ar fi putut fi transformată într-un roman psihologic genial.

Am reluat Pe culmile disperării, carte începută vara trecută, când mi-a plăcut foarte mult. Din păcate (ori din fericire?) pare că nu mai rezonez cu Cioran. Poate pur și simplu nu a fost momentul potrivit. Cu siguranță voi relua cartea. Atâta cât am citit (și recitit) din ea, m-a însoțit (sau bântuit) întreaga săptămână în cauză. Și cam toate eseurile pe care le-am scris au fost influențate de idei… cioraniene.

Am început Așa grăit-a Zarathustra de Nietzsche. Nu pot să spun prea multe, întrucât am citit puțin; abia aștept să continui lectura, ca să-mi fac o părere cu privire la acest Zarathustra.

Tot din seria cărților începute și neterminate e și Doamna Bovary de Gustave Flaubert, care nu mă încântă, având în vedere așteptările pe care mi le creasem. Sunt curioasă de cum va evolua această Bovary care citește atât de mult și despre care se spune că percepe lecturile în mod greșit…

Peter Pan în Grădina Kensington rămâne, de asemenea, ca o restanță pentru luna februarie. Trebuie să fac rost de o biografie a lui Barrie, altfel voi rămâne suspendată între miturile din articolele de pe net și informațiile (puține, totuși) de pe Wikipedia. Ca o completare: se spune că Barrie a fost pedofil. Mă obsedează povestea copilăriei lui atât de triste. De fapt, mă obsedează cam tot ce ține de el. Și Pan, desigur.

Deocamdată citesc volumul doi din Moromeții, care e destul de bun până acum. Săracu Sandu, domnilor, săracu Sandu. Încă un personaj fascinant care mă va obseda o viață-ntreagă.

Okay, now I’ll go to sleep.

Aventurile lui Arthur Gordon Pym de E. A. Poe

edgar-allan-poe-aventurile-lui-gordon-pym-1086

Din punct de vedere al evenimentelor prin care trece protagonistul, cartea s-ar putea numi la fel de bine și Suferințele tânărului Pym, de altfel singurele care m-au făcut să continui cu lectura. Mă așteptam să-mi placă enorm, dar nu s-a dovedit a fi ceva deosebit; a fost cel mult suportabilă, singurele părți care salvează  cartea fiind scenele de-a dreptul macabre, descrise destul de bine.

Omul acela înalt și voinic continua să stea plecat peste parapet, iar capul i se bălăbănea încoace și încolo. Fața îi era întoarsă și nu i-o puteam vedea. Brațele îi atârnau peste balustradă cu palmele în afară. Genunchii i se propteau într-o frânghie groasă și bine întinsă care pornea de la piciorul bompresului și ducea până la ancoră. Pe spinarea lui, goală în locul unde cămașa îi fusese sfâșiată, ședea un pescăruș uriaș cu ciocul și ghiarele înfipte adânc, cu penele lui albe muiate în sânge, și se îndopa cu zor din înfiorătorul leș (…) Cum stătea așa, proptit în frânghie, când pasărea aceea carnivoră trăgea din el, trupul din care era smulsă halca se bălăbănea nestânjenit încoace și încolo. Asta ne făcuse pe noi să credem la început că omul ar fi viu. Când însă greutatea pescărușului nu l-a mai apăsat, trupul s-a rostogolit și a căzut într-o parte arătându-și fața. Nu cred să fi văzut vreodată ceva mai înspăimântător! Ochii îi lipseau iar carnea din jurul gurii fusese toată ciugulită așa încât dinții erau dezgoliți. Acesta era deci zâmbetul dătător de speranță!

915854aa8e86cabc78d6cb18e9d1bee0

Paginile pline de amănunte din sfera zooligiei, geografiei și chiar tehnicii nu m-au ajutat prea mult cu lectura, deși, în mod normal, astfel de descrieri nu mă deranjează (altfel n-aș reuși să-l citesc pe Jules Verne, presupun). Totuși, de data asta cred că nu am avut dispoziția pentru așa ceva; am vrut să găsesc mai mult sentiment, mai multă trăire, mai mult subiectivism decât obiectivism și amănunte științifice (însă nu-mi pot declara nemulțumirea deplină, din moment ce Poe a reușit să confere personajului său multă emoție, și autenticitate în privința asta).

Pentru că îmi place (aproape) tot ce ține de macabru, m-am așteptat ca Poe să se afle printre preferații mei nu doar pentru poezia lui, ci și datorită prozei. Scenele de care pomeneam, chinurile descrise atât de acut (posibilitatea de a deveni o victimă a canibalismului; asfixierea într-un spațiu îngust; setea și foamea; frica de moarte; deznădejdea prelungă; nebunia; omul animalizat încet de condițiile precare etc.), disperarea care alcătuiește atmosfera și evenimentele pline de fantezie din ultimele capitole m-au făcut să apreciez, totuși, aventurile acestui Gordon Pym, despre care m-am întrebat cu naivitate, la un moment dat, dacă a trăit într-adevăr, ori dacă reprezintă măcar personajul unei legende atât de fascinante prin deznădejdea, tristețea și durerile suportate de personaje.

Și, ca un mic bonus, protagonistul este (sau se presupune a fi) melancolic, temperament spre care înclin și eu.

Felul lui de a-și povesti întâmplările de pe ocean (astăzi bănuiesc că mai bine de jumătate din ele erau simple născociri) era tocmai ceea ce trebuia ca să poată înrâuri o fire înflăcărată ca a mea și o imaginație, tenebroasă poate, dar vie, cum aveam eu. Și lucrul cel mai ciudat, viața de marinar, către care eram atras, mă impresiona atunci când îmi zugrăvea clipele cele mai cumplite de suferință și desperare ale mateloților. Partea luminoasă a descrierii mă atrăgea mai puțin. În visele mele vedeam doar naufragii și foamete, moarte sau sclavie printre sălbatici, o viață târâtă în chin și lacrimi pe vreo stâncă cenușie și stearpă, din mijlocul unui ocean necunoscut, unde nimeni nu putea ajunge. Asemenea închipuiri și dorinți — pentru că într-adevăr ajungeau să fie dorinți — se întâlnesc adeseori, după cum mi s-a spus mai târziu, la firile melancolice, destule la număr (…)