manipulare

dacă ideile bune nu sunt reluate

atunci să reluăm ideile proaste

căci la o adică și în fond, ceva trebuie reluat

 

așa că urăște-mă

urăște-mă din tot sufletul și blesteamă-mă

urăște-mă căci o merit

 

azi am privit spre lumină de mână cu pământeanul

eu, cenușa care s-a murdărit mai rău decât șobolanul ce poartă ciuma.

și am privit spre ordinar și spre extraordinar și spre magic și spre profan și spre sfânt aș fi vrut sa privesc dar ochii mei nu pot să vadă dincolo de lumesc

și când am privit mi-am amintit de mine lăsându-mă biciuită de surâsul tău

surâs? rânjet!

și mi-am amintit apoi de Eliade – cum se biciua nobila voință!

și mi-am dorit

ca să ajung însetată de cunoștințe și în setea mea să mă biciuiesc precum o făcea el

și mai bine să mi-o ia mințile razna și să mor trupește și să mă zvârcolesc și să înviu și să mor iar

decât să mă mai biciuiască vreun om atât de lumesc că lumea se înfioară de el.

 

 

Advertisements

just a little reminder you are not alone. i see you and i’m waiting like a wolf

rănile tale pe care ți le-ai cauzat singur

se închid acum, nu-i așa? se face liniște și în tine și te scalzi în acea liniște și lași soarele să-ți mângâie chipul

aș vrea să-ți închin două cuvinte aș vrea să scriu pe-o frunză de stejar că îmi doresc să te trezești în fiecare dimineață like a bird girl

însă nu voi face asta căci eu continui să ascult un cântec trist și continui să mă rog divinității să mă trezească when september ends

așa că am să aștept și am să mă calc în picioare și am să mă înalț ca să cad

iar apoi îți voi redeschide rănile cu bunăvoință

ba chiar îți voi încrusta câteva noi

căci pielea ta nu e niciodată prea plină de cicatrici

și venele tale nu transportă niciodată prea mult sânge către carnea ce nu se mai vindecă

și ochii or să-ți devină tulburi și-ai să te rogi Dumnezeului pe care l-ai negat să întoarcă zilele ca tu să nu pășești alături de pașii mei

și vei renega rugile pe care i le-ai adresat în nopți târzii

și până și sinapsele vor arde și nu vei mai putea face legături între cuvinte și imagini și amintirile tale vor fi piese de puzzle risipite prin capul tău gol, gol ca o cușcă din care instinctele au plecat

vor arde sinapsele dar ceva încă va mai rămâne

va rămâne amintirea mea și va rămâne mirosul meu și va fi prezent în nările tale de fiecare dată când vei respira

oh how i wish i was alone that summer vei spune

oh how i wish i was dead vei spune

oh how i wish how i wish how i wish we were there voi spune

dar în van

ce a fost stricat e bun stricat

și fiecare își va ispăși pedeapsa

căci amândoi am negat țărâna și amândoi am fugit de adevăr

dar oare de ce?

 

eu știu de ce-ul meu

tu îl știi?

RESET MY MIND ~ VIOLENCE STATE

mi-ai fost călăul cel mai mare

iar eu mințind spuneam

că-mi ești dulce salvare

 

care e mai vinovat dintre noi că am ajuns în starea asta care e mai vinovat dintre noi că eu mănânc compulsiv ca să astup în mine să reprim tristețea nebunia nervii iar tu nu poți dormi

care e mai vinovat dintre noi că te-am lăsat să mă lovești încă de la început pentru că da m-ai lovit m-ai lovit m-ai lovit încă de la început încă dinainte de a mă convinge că ești violent încă de atunci ai trimis un pumn spre ventricolele din organul ăsta pulsatil de sânge încă de atunci aproape că l-ai împrăștiat prin tot corpul când i-ai șutat un picior și încă de atunci ai spus că-mi vei rupe capul și te vei juca cu el la porțile iadului iar eu am înnebunit am înnebunit am înnebunit și totuși am decis să te vindec înnebunindu-te

care e mai țicnit care e mai demn de cel mai rău ospiciu al secolelor trecute care ar trebui internat și făcut să zboare deasupra unui cuib de cuci ANOTHER DAY IN THIS CARNIVAL OF SOULS oh this carnival of rust oh you said you thirsty for my love oh oh oh i tried i tried i tried

simt în gură cel mai groaznic gust dintre toate

am mâncat tortilla privind cu un ochi la munca neterminată și cu celălalt ochi am revăzut viața mea din ultimele luni și te-am văzut pe tine la depărtări așa cum te vedeam și atunci te vedeam de la sute de kilometri distanță și acum îmi pare așa rău că vedeam așa multe

și acum îmi pare rău că m-am țicnit așa tare atunci

și-mi pare așa rău că faceam plimbări de seară în care intram în carrefour și luam suc de lămâie și îl beam pe stradă în timp ce pășeam în sandalele pe care le-am lăsat de atâtea ori la ușa ta

beam sucul acela cu atâta sete de parcă îmi beam însuși sufletul ce-l aveam oh pentru că ce poftă îmi era de prezența ta oh și căutam cu ochii la fiecare centimetru al străzilor și ciuleam urechile și eram un câine fără stăpân un câine abandonat în pădure eram un câine cu blană creață care se învârte în cercuri înnebunit fiind și aveam nevoie de vindecare și aveam nevoie de o salvare și am fost să mă închin la icoane și icoanele mi-au zâmbit dar sunt prea păcătoasă ca să mă pot conecta cu sfinții așa că atunci când ai revenit și am putut să te prind în sfârșit de mână și să ți-o ling te-am numit salvarea mea și până și mamei în al cărei pântece am stat i-am zis că ești special și chiar înainte să pleci definitiv voiam să-i zic că ești fericirea mea

dar ironic în acele frumoase și negre zile tu îmi pregăteai moartea tu te pregăteai să spui la nesfârșit ca într-un loop „pleacă” și pleacă și numai pleacă am auzit și am crezut că cerul mi s-a zdrobit în cap și am crezut că mi-ai rupt inima și știi ce cred că ai făcut-o

ironic ce mult îmi plăcea bluza ta ironic ce frig era afară atât de ironic cum am pășit afară atât de ironic felul cum credeam că am să cad dracului în șanțul de lângă bloc și-am să mor de neputință

de neputință căci tristețea o îndurasem de atâta vreme încât ce mai conta ea, tristețea? o Doamne Dumnezeule ce mai conta ea tristețea? și nu nu de disperare căci disperată am fost luni întregi și cu disperare am căutat confirmare la oameni căci confirmarea ta mă punea totdeauna pe gânduri căci minciuna sau demonul se ascundea în tine și eu nu puteam să am încredere căci n-am învățat să fiu atee și nici acosmistă

de neputință de neputință de neputință că nu putusem să fac nimic și că atâta timp atât m-am chinuit o Doamne câte dimineți în care tremurasem o Doamne câte nopți în care nu dormisem o Doamne și începutul cum a fost de fapt începutul și care a fost începutul căci eu nu mai văd început eu nu văd decât șanse peste șanse și bătăi peste bătăi de joc așa cum eu mi-am bătut joc de timpul meu crezând că salvarea e în oameni oh nu darling oh no you’re so fucking wrong

s-a terminat și ce mult mă bucur și ce mult mă bucur că nu am reușit nimic și ce mult mă bucur că toată munca mea a fost în van și ce mult mă bucur că ai ruinat totul căci am fost la un pas de a deveni un sac de box o sclavă a propriii iubiri intrinsece pe care nu puteam să o neg și Doamne Dumnezeule ce mult mă bucur că i-ai pus capăt Doamne Tu i-ai pus capăt nu-i așa tu ai scos dracii din camera asta nu-i așa căci nu mai acceptai ca gunoiul și crucea pe care încă mai curgele sângele tău să stea în același loc nu-i așa?

RESET MY MIND RESET MY MIND RESET MY MIND

oare dormi oare poți să dormi oare ce zice conștiința ta și nu mă întreba căci a mea zice DA a mea zice RĂU FOARTE RĂU

TELL ME HOW DO YOU COPE WITH IT HOW DO YOU SLEEP WITH YOURSELF AT NIGHT

 

She was a princess, she could’ve been a queen
She had the angels beneath her broken wings
She had the vision, she had the sight
She wants perfection, she wants it right

Who cares anymore, what’s right anymore?
I question everything!

nu mai pot căra lucrurile care mă sperie!!!!!!!!!!!!!!!

17 aprilie 2018, 7:19pm

i am here yo say im sorry

before i leave i want to smile for you

i know it s not the smile youre looking for but thats all that i can do

im done i cant do it anymore

nu mai pot căra lucrurile care mă sperie nu mai pot vedea suspiciuni realizate

e prea mult să știu că m-am auto-sabotat

azi plâng și lacrimile sunt amare

vreau să mă lovesc să mă auto-distrug

eu sunt dublul meu care mă diatruge mă sabotează

Candva in august 2018 autorul acestui blog a scris asta:

aseară simțeam scârbă aseară

halucinații

prostie

acum nu mă recunosc, acum fața mea se confundă cu celelalte fețe ale mele care au trecut, au dispărut sau poate că doar le-am înnăbușit, poate că ele sunt undeva într-un stomac al meu făcut din eter, în care îmi țin toate fețele pe care le-am zgâriat și umplut de sânge, înlocuindu-le cu un sine murdar, cu o față nouă și mizerabilă

agnosticism ateism creștinism||aș vrea să strig spre sfinți dar cunosc cât de murdară sunt – aș vrea să am curajul vameșului, să-mi sparg capul de pereți, să urlu cerând ca toate să se termine fără ca să le pun eu capăt dar nu pot, nu pot să mai cer nimic, noroiul în care mă aflu îmi dă o stare de pasivitate, nu pot să mai tind spre cer când nu sunt demnă nici măcar de pământ, când am devenit incompatibilă chiar și cu țărâna din care sunt făcută

am să-i pun capăt singură sau voi aștepta până ce auto-distrugerea se va declanșa – dar poate deja s-a declanșat și nu-mi place să recunosc

voi aștepta până la punctul culminant al auto-distrugerii când voi simți mai mult decât haos când voi fi mai mult decât haos și mai puțin decât putreziciune

Candva in august 2018 autorul acestui blog a scris si asta:

Mai sunt câteva zile, până când mormântul va putea grăi, va putea plânge, va putea spune că din pântecele său nu s-a dezgropat niciun mort viu îngropat din greșeală.

Mai sunt câteva zile, dar e vară, și n-am crizanteme. Și pământul e atât de uscat, încât nu mă voi putea îngropa în lutul tău până la glezne.

Dacă ar ploua aș urca până la cimitir desculță și m-aș îngropa în pământul arămiu; dacă ar ploua m-aș lăsa absorbită, suptă de lutul pe care l-au aruncat peste tine, m-aș lăsa trasă la fund și îngropată în timp ce mi-aș ține mâinile ridicate spre cer și spre brazi și spre copacii de lângă mormânt, în timp ce ploaia s-ar scurge din părul ce poartă încă atingerile tale, aș ridica privirea spre cer și așa m-aș lăsa îngropată.

Dar nu plouă. Cu ce să ud lutul? Cu vin, cum făceau acum doi ani oamenii dubioși din cimitirul vechi, despre care ți-am povestit, necrezând măcar vreo secundă că voi ajunge în locul lor, că moartea va fi mai aproape de mine decât aș fi putut crede vreodată?

Cu ce să ud lutul? Cu untdelemn? Nu îmi dă nimeni. Nu e voie. E pentru candele…

Cu ce să ud lutul? Cu agheasmă? Auzi cum râd toți de cuvântul ăsta? Am râs și eu, iartă-mă.

Ce mai am? Ce-mi mai rămâne?

Am să ud lutul cu lacrimi. Am să mă biciuiesc, la fel ca Eliade, până voi plânge. Până frământarea din interior va ajunge în exterior. Până voi urla ca un câine părăsit de stăpân, până voi jeli ca bătrânele care și-au pierdut consorții.

Și ce să aduc în loc de crizanteme? Crini? Nu e bine… S-aduc rugăciune? Eu? Eu… iartă-mă… dar sunt certată cu Dumnezeu.

Eu… nu! Încă îți păstrez învățăturile, da, încă mai cred. Nu neg… Agnosticism, poate…

Dar, ascultă… afară plouă… dar mormântul tău e uscat. Sunt departe de el. Sunt singură… Am să mă rog. Am să vin să văd cum e crucea de lemn. Am să-mi îngrop mâinile în lut și am să mă plimb prin cimitir. Ai să vii? Nu cred în fantome, dar… M-auzi? M-auzi? M-auzi? Eu nu te-am auzit în dimineața aceea, inima ta s-a oprit și totul a fost rece și te-ai despărțit de trup pentru totdeauna și n-am auzit sunetul morții sunetul liniștii eu am fost liniștea care a adus moartea eu am fost ignoranța eu am fost răul

Unde ești? Unde unde unde, erai acolo unde ai fost unde m-ai hrănit unde am dormit unde am crescut unde am devenit unde am plâns unde am râs erai acolo acolo ai murit unde eu am crescut

Să cred? Să nu cred? Eu cred că ești vie citește We are seven un poem foarte bun știi doar că îmi plac poeziile știi doar că scriam și eu unde am plâns unde am râs unde ai murit

Tu ești vie dar Dumnezeu unde este iartă-mă nu-mi dau seama roagă-te bine am să mă rog dar Dumnezeu unde e

Dumnezeu e peste tot e în ecuații e în matematică e în fizică Dumnezeu a inventat totul a spus studentul nebun studentul în matematici pe care nu-l cred să știi că nu-l cred chiar dacă a zis că nici pe el nu-l lasă în pace necredința ascultă eu cred că e un ipocrit

Dar am zis că am conștiința unui Dumnezeu sau hai să nu-i spunem conștiință căci am redus-o la tăcere dar undeva știu că există Dumnezeu noțiunea asta nu-mi lipsește încă

și totuși nu simt nu văd nu aud unde unde unde ești Doamne trebuie sa fii undeva

Si apoi, in mijlocul unei crize existentiale care parea ca o sa fie urmata de o tentativa de suicid, a mai scris ceva. Ganduri despre cum arta e creata din suferinta si cum aceasta ne intretine suferinta – pune paie pe foc pentru a o amplifica sau o amelioreaza. Pentru ca durerea devenise prea mult, prea greu de dus – incepuse sa o priveasca asa ca pe o prietena. Prietenii sunt cu tine oriunde, chiar si atunci cand sunt la km distanta, nu-i asa? Oh well, durerea asta parea sa fie peste tot, chiar si atunci cand motivele de tristete erau uitate pentru cateva ore sau dispareau. Durerea isi facuse un adapost din trupul ăsta și nu mai dorea să plece – nici măcar atunci când ar fi fost necesar, nici măcar atunci când nu mai avea nimic de făcut. Durerea devenise un prieten înșelător care nu făcea decât să însoțească trupul peste tot. Devenise o povară aproape normală – dar cum s-ar putea obișnui un suflet născut din fum și raze cu un astfel de nor deasupra capului? Cu un câine negru imposibil de alungat? Devenise o prezență înnebunitoare. Părea că pătrunse în ADN – și ce faci ca să îți schimbi genele? Nu poți să faci nimic, ci doar să distrugi mecanismul care le permite să se desfășoare. Cum ar fi putut pune punct unei prietenii cu durerea care îi infestase adresa genetică?

Răspunsul e, poate, evident. Nu contează asta. A luat mult timp ca un lucru să fie hotărât – și anume faptul că e mai bine că durerea n-a fost alungată în felul ăla. Trupul în care monstrul acesta își sădise lăstarii n-a pierit.

Nu am recuperat tot ce am scris în acele zile – zile în care să mor părea singura soluție prin care să pot pune capăt unor probleme penibile – penibile, dar dureroase. E trecut de miezul nopții și cred că până și puținul stil într-ale scrisului pe care-l aveam atunci s-a risipit. Deci nimic poetic de data asta. Îmi pare rău că de rușine am șters multe lucruri pe care le-am așternut aici în momentele mele de tristețe și de durere. Au fost parte din mine la un moment dat – au fost bucăți de suflet vibrânde pe care le-am smuls înainte să-și înceteze tremuratul fragil. Erau încă vii când le-am lăsat aici – și am făcut-o pentru că am simțit că mă eliberează. Bucățile de suflet pietrificate nu ar trebui cărate zilnic peste tot – așa că mi-a fost mai ușor să vi le las vouă, domnilor. Evident, nimeni nu a citit acele bucățele de prostie amestecată cu melancolie și disperare. Sau poate doar cei 2 prieteni care vizitau blogul. Eu am revenit aici ca să lipesc ce am rupt din bradul ăsta de Crăciun pe care timp de câteva luni l-am decorat cu dureri. Vreau să fie bradul meu alb-negru-albastru pe care să-l păstrez până mor, unde să-mi răstignesc nedreptățile și să-mi plâng amarul. Asta aș putea face și pe un caiet pe care să-l țin sub patul meu, ascuns de ochii tuturor, și o fac deja, dar tastatura asta îmi dă dependență. Și poate că într-o zi cineva îmi va găsi gândurile și se va simți mai puțin singur. Poate va realiza că am trecut prin suferințe asemănătoare și că, la sfârșit, trupul însoțit de durere a supraviețuit, că e plin de soare și de viață.

Frig

E atât de frig. Atât de frig, că nu mai poți scrie. Mâna dreaptă refuză să mai execute ordinele creierului — acel mușchi atrofiat care abia mai primește oxigen, în timp ce se străduiește zadarnic să dea un impuls plămânilor. E atât de frig, că pielea de pe degete devine albă, albă, iar tu auzi falangele scârțâind la orice mișcare; cicatricea aproape invizibilă se colorează în roșu — un hău minuscul care se strecoară printre venele reci. Ai vrea să-ți înfigi unghiile în carne, doar ca să vezi dacă mai poți simți și altceva în afară de frig; îți rotești pupilele decolorate, mai înfricoșătoare decât ale unui orb; privești orice poți prinde în câmpul vizual: peretele opus, decorat fără gust; pianul vechi și probabil neacordat; raftul cu cărți reorganizate acum 50 de ani și, în sfârșit, hârtia pătată cu cerneală pe care ai uitat să o schimbi, asupra căreia tronează un gândac hidos.

aci

E atât de frig, dar nimeni nu închide ușa. Încerci să te rotești spre ea, să strigi din nou, cineva să închidă nenorocita aia de ușă, dar tot ce poți să faci e să-ți creezi iluzii, iluzia că mai trăiești, că respiri, că clipești. Pleoapele au devenit de mult transparente, epiderma e deja sticlă elastică, fără pigmenți, fără personalitate, pupilele se dilată de fiecare dată când îți amintești de ziua aceea, și de altele, dar mai ales de aceea, pentru că atunci ai știut că dacă nu închizi ochii, pupilele îți vor acapara cristalinul, vor ieși din globul ocular, se vor purta ca și cum ar avea minți proprii. Iar apoi ți-ai dat seama că nu are rost să închizi ochii, imaginea e proiectată în continuare de creierul tău, creierul plin de formule și de imagini și de o ură incontrolabilă față de tot ce înseamnă paranoia, creierul aparent inutil când vine vorba de lupta cu flash-urile din trecut.

aci1

E atât de frig, iar nenorocitul de sânge stagnează, de câteva zile e numai cheaguri; gura uscată; pielea unui stejar bătrân; părul alb; privirea obișnuită cu golul absolut, cu neantul inefabil în care ți-ai scăldat speranțele. Gândacul e mort – sau poate o fi viu? Ce așteaptă, oare? Gregor, tu ești? Acum suntem amândoi blocați într-o odaie nenorocită. Gregor, dar tu ai aripi. Zboară, gânganie! Și domnul Samsa nu răspunde, poate pentru că îi e la fel de teamă ca atunci când familia lui îl rănea din cauza înfățișării hidoase pe care o căpătase peste noapte; sau poate pentru că s-a obișnuit cu frica, poate nici nu o mai simte, sau o tolerează, poate pur și simplu s-a resemnat, iar el, ființă considerată inferioară, te privește din mijlocul foii de hârtie, izolat în gândurile sale; te disecă fără ca tu să-ți dai seama; simte milă și dispreț în același timp, acest Gregor Samsa, hăituit până la disperare, singur și flămând atâta timp. Cu ce vă hrăniți, domnule Gregor? Nu zburați niciodată de pe foaia de hârtie. Mai trăiți, domnule Gregor? Cei ce au pierdut totul nu mai vor viața – chinul existenței e prea mult, iar domnul Samsa o știe nu pentru că l-ar fi citit pe Cioran, ci pentru că e silit, condamnat, exilat în și la viață. Când nu poți alege non-existența, amintirile rămân. Ce creier aveți, domnule Samsa! Un creier de gândac păstrează amintirile? Mă tem că al meu începe să uite, iată, prietenul nostru, noul nostru prieten, Alhzeimer. E neamț, rudă cu Freud, din câte am înțeles… Îl vezi? Domnule Samsa, nu ați orbit? Gânganie…

Acosmistul crede numai în a cincea dimensiune. Acosmist. Nimic nici măcar n-ar fi putut exista.

is it a puzzle

În copilărie iubeam puzzle-urile.

Le-am rezolvat pe toate cele găsite. Le-am acceptat pe toate cele primite.

Apoi, am început să le creez.

Coloram cartonul, apoi îl tăiam cu o foarfecă ruginită.

Asamblam piesele rezultate. Iar și iar.

Dar să rezolvi enigme artificiale nu e deloc distractiv.

Am căutat ceva asemănător în romane polițiste și descrieri amănunțite.

Încercam să-mi imaginez stupul de albine, să recreez fiecare părticică din el cu propria minte.

Galben — iar eu îmi imaginam galbenul.

Hexagon — iar eu am căutat un hexagon, pentru a mi-l putea imagina după aceea.

Ace și aripi — iar eu am șterpelit trusa de cusut a bunicii și am adus în curte pasărea moartă care înfrumuseța ulița noastră.

Apoi, stupul a fost complet. Jocul a luat sfârșit. Puzzle-ul s-a terminat.

Apoi am mers la școală. Erau atât de multe puzzle-uri, încât am leșinat. Nu mai țin minte dacă doar am crezut că leșin sau chiar s-a-ntâmplat.

Trebuia să descompun numere și să fac desene cu figuri geometrice fără să iau creta de pe tablă. Dintr-o singură mișcare continuă, cercuri și pătrate, unele peste altele.

Apoi totul a devenit plictisitor, și era prea mult zgomot. Am lăsat puzzle-urile de la școală și am încercat să găsesc un sens pentru cel mai mare puzzle din lume — viața.

Dar nu era atât de ușor. Viața părea să n-aibă piese, ori forme, ori indicii, nu părea să se ghideze în mod logic după semne ca plus, minus, înmulțire, împărțire…

Am încercat să găsesc sensul altundeva, pentru că în mine nu mai puteam căuta. Am încercat să scriu o ecuație în care să-L integrez pe Dumnezeu. N-a fost ușor, pentru că nu mai rezolvasem ecuații cu infinit, iar cineva îmi spusese că Dumnezeu e infinitul.

Caietul e undeva în pod, sub cărțile de filosofie roase de șoareci.

Am continuat să caut și să întreb. Nimeni nu avea răspunsul.

Apoi, cineva a spus că viața nu e un puzzle. Și totul s-a destrămat.

am scris chestia asta în februarie.

de asemenea, nu vă imaginați că esoter în varianta 5-6 ani era pasionată de păsări moarte pe care le aducea în casă și le diseca folosind acele de cusut. e o metaforă, de dragul textului. mă rog, nu am văzut prea multe păsări moarte, iar în cazul celor văzute, nu am simțit nevoia să le ating. HAH plictisitor

chestia asta are rimă, cel puțin câteva versuri chestii nu știu ce sunt. nu era intenționată, dar febra are efecte nebănuite.

enjoy your puzzle

nu judecați titlul l-am ales cu un motiv, domnilor