Minunata lume nouă – Aldous Huxley

11324775

Aldous Huxley crează prin Minunata lume nouă o societate distopică în care oamenii sunt crescuți în eprubete și nu cunosc îmbătrânirea (însă moartea este, totuși, o realitate acceptată cu seninătate de toți), rasa umană fiind transformată și manipulată genetic. Într-o lume nouă, civilizată, indivizii (împărțiți în cinci caste sociale) nu fac și nu simt decât ceea ce sunt condiționați genetic să facă și să simtă. Cărțile, istoria, religia și cultura sunt strict interzise într-o societate condusă de un regim mai mult sau mai puțin absurd ce ar putea fi răsturnat de apariția operelor lui Shakespeare.

Nu filosofii, ci amatorii de traforaje și colecționarii de timbre alcătuiesc coloana vertebrală a oricărei societăți.

Când am început Minunata lume nouă, cartea mi s-a părut teribil de plictisitoare. Într-adevăr, detaliile tehnice ale procesului prin care oamenii sunt „crescuți” în eprubete sunt destul de interesante, însă descrierile acestea devin exhaustive la un moment dat. Personajele, majoritatea nesuferite mie, nu evoluează prea mult pe parcurs. Bernard Marx e cel care mi-a atras atenția mai întâi; acesta se dovedește a fi un individ care poartă mai mult din natura umană, permițând emoțiilor să se dezvolte și să îl tulbure.

Batjocura îl făcea să se simtă străin, un outsider; dar se și purta ca atare, ceea ce sporea prejudecățile împotriva lui și întețea disprețul și ostilitatea stârnite de defectele lui fizice. Acestea, la rândul lor, îi agravau sentimentul de înstrăinare și însingurare. O teamă cronică de a nu fi luat peste picior îl făcea să-și evite egalii, iar când era vorba de inferiorii lui, să-și apere demnitatea cu un fel de jenă nefirească.

Toată lumea e fericită — și de ce nu ar fi? Toți muncesc cu plăcere, iar distracțiile (filme senzoriale sau călătorii, de obicei) sunt mereu accesibile. Dacă, deși rar, ceva nu merge bine, poți lua o tabletă sau mai multe de soma — un drog asemănător opiului, care te transportă într-un delir a cărui plăcere te face să uiți de toate problemele. Însă Bernard nu vrea să ia soma, nu vrea să uite atât de repede lucrurile care îl tulbură, care îl fac să se simtă liber tocmai prin melancolie și tulburare. Mi se pare că în afară de el și Helmholtz, toți oamenii sunt profund îndoctrinați în ideile lui Ford (un fel de intelectual suprem cu care au înlocuit divinitatea), chiar și cei din castele superioare care, spre deosebire de ceilalți, pot să gândească liber.

Dacă nu era acest Bernard și prietenul său care să schimbe puțin peisajul, aș fi abandonat cartea. Din fericire, după prima jumătate a ei au mai apărut câteva personaje interesante. Bernard pleacă împreună cu Lenina (iubita lui temporară, căci în noua lume, nimeni nu are relații de lungă durată; acestea se limitează la câteva întâlniri și posedarea finală) într-o rezervație de sălbatici (unde sunt ținuți toți cei care trăiesc după vechiul stil de viață al oamenilor) și îl găsește, într-un trib de băștinași, pe John, un tânăr alb care fusese născut acolo de o femeie din noua lume. Acesta, deși nu a fost expus unei religii anume, ci doar legendelor și poveștilor spuse de băștinași, crede în Iisus, Pookong (o zeitate a tribului, cel mai probabil) și în animalul său protector, vulturul. Tânărul e dus în lumea civilizată, unde face senzație printre oamenii obișnuiți cu noul stil de viață și e numit Sălbaticul (ba chiar i se spune Domnul Sălbatic, poreclă pe care o folosește și el, ceea ce m-a amuzat teribil). Sălbaticul nu e atras de noile legi, ba chiar le contestă într-un dialog cu Controlorul Mustafa Mond, un intelectual care deține cunoștințe în ceea ce privește cultura și religia. John ajunge chiar să facă o scenă la un spital, iar polițiștii trebuie să intervină; felul cum aceștia au de gând să calmeze spiritele mi s-a părut ridicol, dar m-a amuzat; sunt destul de cinică, se pare.

Am dezvoltat o pasiune aproape bolnavă pentru acest personaj. Mi-a plăcut contrastul dintre mentalitatea celor civilizați și atitudinea, crezurile Sălbaticului. Acesta pare îndocrinat, la un moment dat, în ideile sale, dar tind să cred că e din cauza insistenței cu care și le susține. Nu pot spune că stilul de viață al celor din lumea civilizată e neapărat greșit, pentru că asta rămâne la interpretarea și judecata fiecăruia, însă mi-a plăcut dorința de puritate și corectitudine pe care o avea Sălbaticul. În timp ce citeam dialogul lui cu Mustafa Mond, am început să pun sub semnul întrebării normalitatea sau anormalitatea societății actuale și a celei imaginate de autor. Oare nu ar fi mai bine să trăim condiționați astfel? Nu am fi, oare, mai fericiți? Și totuși, am rămas cu un gust amar în privința asta; poate e doar un capriciu, dar nu reușesc să accept ideea condiționării genetice, limitarea gândirii, a intelectului.

M-a impresionat râvna și inteligența Sălbaticului, felul cum s-a distanțat de confortul civilizației, supunându-se nu doar la un trai dificil, ci și la nevoințe îndelungi și pedepse corporale dintre cele mai dure, în căutarea propriului sine, a păcii cu sine însuși. Din acest punct de vedere, Sălbaticul încearcă să parcurgă o cale inițiatică spre desăvârșire.

Așa cum spunea și Schopenhauer, omul este el însuși numai în singurătate. De aceea, Sălbaticul se izolează, renunțând la o viață fără griji pentru a se regăsi și purifica. Gesturile extreme, durerea (trupească) pe care și-o cauzează voluntar îmi aduc aminte de Eliade cel din Romanul adolescentului miop. Știu, e ciudat să fac o astfel de legătură…

Sfârșitul nu doar că m-a lăsat perplexă, dar m-a și întristat. Sfârșitul, domnilor, sfârșitul. Tulburător.

Voi continua cu Reîntoarcere în minunata lume nouă, deși mi-e destul de greu să o fac, după ce personajul meu preferat a sfârșit tragic, iar celelalte două personaje agreabile au fost trimise pe o insulă. Civilizația e și mai greu de suportat fără puținii intelectuali (mai mult sau mai puțin intelectuali…) pe care i-a avut. Desigur, nu sunt singurii, dar sunt singurii iubiți de mine din toată cartea…

Nu e destul ca formulările să fie bune; trebuie să fie bun și scopul pe care-l urmărești prin ele.

Nu era deloc greu — dacă se gândea destul de mult la lectură — să se prefacă nepăsător când râdeau de el (…) Cu cât îl arătau băieții mai mult cu degetul și-l batjocoreau cu cântecele lor, cu atât citea el mai mult.

Dacă ești altfel decât ceilalți, ești sortit să rămâi singur. Oamenii se poartă sălbatic cu tine.

N-au vrut să-mi spună nici una din tainele lor. Și nici acum nu-mi spun. Dar le-am aflat singur, adăugă el.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s