Frig

E atât de frig. Atât de frig, că nu mai poți scrie. Mâna dreaptă refuză să mai execute ordinele creierului — acel mușchi atrofiat care abia mai primește oxigen, în timp ce se străduiește zadarnic să dea un impuls plămânilor. E atât de frig, că pielea de pe degete devine albă, albă, iar tu auzi falangele scârțâind la orice mișcare; cicatricea aproape invizibilă se colorează în roșu — un hău minuscul care se strecoară printre venele reci. Ai vrea să-ți înfigi unghiile în carne, doar ca să vezi dacă mai poți simți și altceva în afară de frig; îți rotești pupilele decolorate, mai înfricoșătoare decât ale unui orb; privești orice poți prinde în câmpul vizual: peretele opus, decorat fără gust; pianul vechi și probabil neacordat; raftul cu cărți reorganizate acum 50 de ani și, în sfârșit, hârtia pătată cu cerneală pe care ai uitat să o schimbi, asupra căreia tronează un gândac hidos.

aci

E atât de frig, dar nimeni nu închide ușa. Încerci să te rotești spre ea, să strigi din nou, cineva să închidă nenorocita aia de ușă, dar tot ce poți să faci e să-ți creezi iluzii, iluzia că mai trăiești, că respiri, că clipești. Pleoapele au devenit de mult transparente, epiderma e deja sticlă elastică, fără pigmenți, fără personalitate, pupilele se dilată de fiecare dată când îți amintești de ziua aceea, și de altele, dar mai ales de aceea, pentru că atunci ai știut că dacă nu închizi ochii, pupilele îți vor acapara cristalinul, vor ieși din globul ocular, se vor purta ca și cum ar avea minți proprii. Iar apoi ți-ai dat seama că nu are rost să închizi ochii, imaginea e proiectată în continuare de creierul tău, creierul plin de formule și de imagini și de o ură incontrolabilă față de tot ce înseamnă paranoia, creierul aparent inutil când vine vorba de lupta cu flash-urile din trecut.

aci1

E atât de frig, iar nenorocitul de sânge stagnează, de câteva zile e numai cheaguri; gura uscată; pielea unui stejar bătrân; părul alb; privirea obișnuită cu golul absolut, cu neantul inefabil în care ți-ai scăldat speranțele. Gândacul e mort – sau poate o fi viu? Ce așteaptă, oare? Gregor, tu ești? Acum suntem amândoi blocați într-o odaie nenorocită. Gregor, dar tu ai aripi. Zboară, gânganie! Și domnul Samsa nu răspunde, poate pentru că îi e la fel de teamă ca atunci când familia lui îl rănea din cauza înfățișării hidoase pe care o căpătase peste noapte; sau poate pentru că s-a obișnuit cu frica, poate nici nu o mai simte, sau o tolerează, poate pur și simplu s-a resemnat, iar el, ființă considerată inferioară, te privește din mijlocul foii de hârtie, izolat în gândurile sale; te disecă fără ca tu să-ți dai seama; simte milă și dispreț în același timp, acest Gregor Samsa, hăituit până la disperare, singur și flămând atâta timp. Cu ce vă hrăniți, domnule Gregor? Nu zburați niciodată de pe foaia de hârtie. Mai trăiți, domnule Gregor? Cei ce au pierdut totul nu mai vor viața – chinul existenței e prea mult, iar domnul Samsa o știe nu pentru că l-ar fi citit pe Cioran, ci pentru că e silit, condamnat, exilat în și la viață. Când nu poți alege non-existența, amintirile rămân. Ce creier aveți, domnule Samsa! Un creier de gândac păstrează amintirile? Mă tem că al meu începe să uite, iată, prietenul nostru, noul nostru prieten, Alhzeimer. E neamț, rudă cu Freud, din câte am înțeles… Îl vezi? Domnule Samsa, nu ați orbit? Gânganie…

Acosmistul crede numai în a cincea dimensiune. Acosmist. Nimic nici măcar n-ar fi putut exista.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

w

Connecting to %s